Interviu cu Sorana Savu

Sorana Savu a absolvit cursurile modulului de relaţii publice, în cadrul California State University, fiind aleasă membru al The Honor Society of Phi Kappa Phi şi figurând, în fiecare semestru, pe Deana’s Honors List. A revenit în ţară, unde a fondat în 2001 agenţia de relaţii publice Premium Communication.

Care este povestea dumneavoastră de studiu în străinătate?
S.S: În 1994 terminasem anul I cu prima medie şi ca şefă de an şi am auzit în vară că ar exista o fantomatică bursă de studii în California, la una dintre universităţile cu şcoli bune de comunicare. Am strâns actele fără prea mari speranţe, şi în octombrie finanţarea s-a confirmat. Eu aveam fix 75 de dolari care, evident, nu-mi ajungeau nici să trec strada. Abia am avut cu ce plăti viza şi toată documentaţia. Am plecat în ianuarie 1995, într-o călătorie de patru zboruri şi vreo 30 de ore şi am ratat ultimul zbor. Am petrecut în San Francisco o noapte de coşmar, cei de la universitate îşi făceau, evident, griji, neştiind pe unde mă oprisem şi mai ales cu ce gânduri, am ajuns o zi mai târziu cu o geantă după mine. Nu reuşisem nici măcar să dau testul TOEFL în ţară, iar cei de la universitate erau oarecum ingrjorati gândindu-se că am evitat testul că să nu iasă la iveală că nu ştiu limba. Aveau ei leac şi pentru asta, dar nu era cazul, la testul pe care l-am dat la faţa locului am obţinut a doua notă din istoria facultăţii şi aşa am intrat în pâine şi am devenit student american. Am fost uimită să constat că pot să-mi aleg orice curs, doar că nu pot fi prea multe. Eu eram obişnuită cu un număr enorm de materii de acasă, nu înţelegeam de ce acolo numărul de cursuri era atât de redus. Am studiat jurnalism, dar am ales şi câteva cursuri de relaţii publice şi, după ce l-am terminat pe primul, am priceput că asta vreau să fac de fapt. Pentru că am avut rezultate foarte bune în primul semestru, facultatea a cerut şi a obţinut prelungirea bursei mele cu încă un an. Mi-am petrecut vara acasă, dând examene, vreo 12, ca să pot promova anul şi acasă – foarte puţine materii se puteau echivala. Lumea era stupefiată că mă revedea, mulţi au fost convinşi că voi profita de ocazie să rămân în California şi se consolau cu ideea că, dacă n-am rămas acolo prima dată, cu siguranţă voi rămâne după a doua bursa. Nu s-a întâmplat, dimpotrivă, mi-am chinuit consilierii din California să mă ajute să înghesui toate cursurile de specializare în trei semestre, că să pot pleca acasă cu bagajul de cunoştinţe în relaţii publice complet, chiar dacă asta însemna că nu voi obţine diplomă de la ei. Ca să obţin şi diplomă, ar fi trebuit să-mi completez şi studiile generale după standardele lor, dar erau materii de care scăpasem în liceu şi cu care nu mai voiam să mă reîntâlnesc în facultate. Din întâmplare, cred, am mers pe varianta cea mai eficientă de studiu şi am ales să învăţ ce ştiam că-mi trebuie, nu să mă întorc acasă cu o coală de carton. La plecare, profesorii cu care lucram mi-au scris recomandări şi m-au ajutat să-mi fac un dosar complet pentru un master sau un master/doctorat. Îmi găsiseră soluţii pentru viză, îmi propuneau variante de finanţare. Am şi acum dosarul, nu l-am folosit niciodată. N-a mai fost nevoie.

De ce aţi ales să studiaţi într-o altă ţară?

S.S: În 1995, a studia în străinătate, mai ales în Statele Unite, nu ţinea de alegerea ta, ci de alegerea lor. Am primit o bursă de la Guvernul SUA, era singura din facultate, nu mi-am pus o secundă problema să spun nu, după cum nu sperasem vreo secundă să plec din Bucureşti în California la studii pentru aproape doi ani. Mi-a plăcut foarte mult facultatea şi în Bucureşti, cred ca stăteam 10-12 ore pe zi la cursuri şi în bibliotecă, nu mă mai dădeam dusă, iar în Statele Unite a fost la fel. Am considerat că am o şansă imensă, era clar că era unică în acel moment, am vrut să profit cât mai mult de pe urma ei. Adică să învăţ.

Care consideraţi că sunt cele mai mari diferenţe între sistemul educaţional din România şi sistemul educaţional din S.U.A?

S.S: Venind în urma Liceului Pedagogic din România şi a rigorilor unui sistem de învăţământ în care erai fericit dacă profesorii îţi lăsau lucrarea „fără roşu” adică fără corecturi şi îţi dădeau 10, am avut un şoc să constat că în Statele Unite deviza era „we teach for success”, adică balanţa înclina serios în direcţia studentului, a cărui performanţă era performanţă profesorului. Lucrările de 10 erau pline de „roşu” – comentarii pozitive, laude, încurajări, am avut realmente un şoc. La noi, majoritatea profesorilor erau consideraţi buni direct proporţional cu severitatea şi cu numărul de note mici pe care le dădeau, aici era fix pe dos. Venind dintr-un sistem de învăţământ spartan, m-am bucurat în Statele Unite şi, e adevărat, n-am avut nicio problemă să ajung pe Dean’s Honors List înainte să ştiu ce înseamnă asta.

Care au fost cele mai mari dificultăţi pe care le-aţi întâmpinat în timpul petrecut la studii în străinătate?

S.S: Faptul că am plecat pentru prima dată de acasă, tocmai pe cealată parte a globului a fost o mare aventură şi senzaţia că nu mă pot întoarce acasă când vreau a fost, câteodată, extrem de neplăcută. Am fost singură, dar nu pot spune că am suferit de singurătate. Comparativ cu Bucureştii anilor 1995-1996, California era atât de frumoasă şi de plină de surprize, încât nu m-am plictisit, şi asta cred că mi-a menţinut şi moralul la un nivel bun. Singurele legături cu casa erau scrisorile „ foarte lente” şi telefoanele „foarte scumpe”. Acum, când ai videofonie şi chat la îndemână, lucrurile sunt foarte diferite.

De ce aţi ales să vă întoarceţi în România după terminarea studiilor?

S.S: Pentru că în al doilea an am început să-i cunosc şi să-i iubesc pe americani şi am văzut cam câtă dezamăgire aş fi provocat dacă aş fi spus că vreau să rămân acolo. În plus, în Statele Unite aveam o meserie comună, în România eram printre foarte puţinii pregătiţi serios în domeniul relaţiilor publice, când pe piaţa noastră abia existau două agenţii. Era clar că oportunităţile erau aici, nu acolo.

Ce le-aţi recomanda elevilor care îşi doresc să-şi continue studiile în străinătate?

S.S: Să-şi valorifice cât pot mai bine anii de studiu, să discute cât mai mult cu profesorii lor în afară cursurilor şi să citească mult. Şi, evident, să revină în ţară cu încredere, dar fără ifose. Oricine e realmente bun poate să-şi găsească , de ce nu, – creeze un loc aici.

Având în vedere situaţia socio-economică din prezent, ce părere aveţi despre dezvoltarea ?

S.S: Am revenit Statele Unite după 10 ani mă de puţine se schimbaseră acolo de multe se schimbaseră timp la noi. Lor le-a spus Kennedy acum o de secol „nu puneţi ce poate face pentru voi, puneţi- ce puteţi face voi pentru tara” – poate ar trebui ne spună cineva des.

Aveţi un motto care v-a ghidat în viaţă? Sau poate o întâmplare decisivă care a influenţat parcursul dumneavoastră profesional?

S.S: Întâmplare decisivă nu – dar întâlnirea cu Jack Welch la Bucureşti mi-a amintit de ce îi iubesc pe americani şi de ce, probabil, voi continua să fac asta şi de acum înainte.

This entry was posted in Romani de Elita Intorsi in Romania. Bookmark the permalink.

Leave a Reply